Metafizica (Aristotel)

Acest articol se referă la Metafizica, una din operele filozofice fundamentale ale lui Aristotel, publicată postum.
Metafizica este una din opere esenţiale ale metafizicii, ramura omonimă a filozofiei, scrisă de gânditorul şi filozoful grec Aristotel. Subiectul lucrării se referă la orice ce există, privit prin perspectiva strictă a simplei sale existenţe şi nu a relativei importanţe pe care acel corp, lucru, obiect, concept, idee, noţiune, ... l-ar avea sau nu.

În lucrarea sa Metafizica, Aristotel tratează de asemenea diferite aspecte ale cauzalităţii, existenţa obiectelor matematice şi a lui Dumnezeu.
Orginea termenului
Aristotel însuşi nu a folosit titlul de Metafizica pentru lucrarea sa. Acest titlu a fost folosit iniţial de către primul editor al textelor aristotelice, Andronicus din Rhodos.

Cuvântul meta - fizică este compus. Meta (după) + physika (cele fizice) (Meta ta physika) desemnând, în accepţiunea aceluiaşi Andronicus din Rhodos, faptul că textul în cauză (numit de Aristotel He Prote Philosophia adică Filosofia Primă) trebuie aşezat, în ediţie, după tratatele de ştiinţe naturale.
Titlu, datare şi predecesori
Titlul lucrării, aşa cum îl ştim astăzi, este Τῶν μετὰ τὰ φύσικα, însemnând efectiv "despre lucrurile după fizică/fizicalitatea (lumii)". Se consideră azi că aceasta ar semnifica o grupare a unei colecţii de lucrări pe care editorii ulteriori ai operei lui Aristotel le-ar fi plasat temporal după tratatele gânditorului despre fizicalitatea lumii (vezi Andronicus din Rhodos). O altă interpretare posibilă a titlului ar fi o sugestie la modul în care filozoful emergent ar trebui să studieze această operă, şi anume după ce va fi studiat şi aprofundat subiecte legate de fizicalitatea lumii, aşa cum ar fi mişcarea, repausul, viteza, timpul, viaţa sub toate aspectele sale, etc.

Nefiind singurul care a tratat subiecte asemănătoare, Aristotel scrisese Metafizica cel mai probabil pe când predase la Liceum, cândva între 336 şi 323 î.Hr. Filozofi notabili anteriori lui Aristortel, ca Heraclit, dar mai ales Platon, în dialogurile sale târzii (vezi Parmenide (dialog), spre exemplificare), lua în considerare subiecte foarte asemănătoare, dar nici unul dintre aceştia nu a tratat aceste subiecte vaste atât de nuanţat şi sistematic.

În manuscris, primele două părţi sunt ambele numerotate cu litera grecească alfa, care însemna şi unu. Din moment ce această semnificaţie creează confuzii, se obişnuieşte ca diferitele capitole sau părţi ale lucrării să fie denumite de ordinea literelor alfabetului grec. Astfel capitolul 1 devine alfa, 2 - alfa mic 3 - beta, 4 - gamma, 5 - delta, 6 - epsilon, 7 - zeta, 8 - eta, 9 - theta, 10 - iota, 11 - kappa, 12 - lambda, 13 - miu, 14 - niu, ş.a.m.d..
Problema fundamentală a Metafizicii
Problema fundamentală a Metafizicii o reprezintă teoria fiinţei (în sensul de "ceea ce are existenţă" - sensul ontologic), tratată într-un mod fundamental nou. Greşeala predecesorilor, în viziunea lui Aristotel, o reprezintă faptul că nu au ţinut cont de multipla semnificaţie a termenului "fiinţă". Tratându-i pe Presocratici, Platon etc. Aristotel observă o problemă care va fi fundamentală în Metafizică. Problema este cea a semnificaţiei multiple a fiinţei, desemnată prin fraza, care va reveni pe întreg parcursul Metafizicii şi va structura întregul demers aristotelic - "το ον λεгεΤαι Πολλαχος" : fiinţa se enunţă în mod multiplu. Astfel, polisemia termenului "το ον" modifica in mod fundamental cercetarea Metafizicii. Problema fundamentală a Metafizicii, este "το ον η ον", adica fiinţa în caracterul ei de fiinţă. Determinarea multiplă a fiinţei, în sensul multitudinii semnificaţiilor sale, înseamnă că determinarea sensului fiinţei se va face tot la fel, în mod multiplu. Însă aceasta echivalează cu distrugerea Metafizicii ca ştiinţă, echivalează cu eşuarea proiectului aristotelic. De aceea, marea miză a Metafizicii va fi găsirea unui sens unitar al fiinţei în multitudinea semnificaţiilor descoperite. Aristotel determină patru mari semnificaţii ale fiinţei:

1.fiinţa prin accident (κατα συμβεβεκος)
2.fiinţa ca actualizare sau posibilitate (ως δυναμις και ενεργεια)
3.fiinţa după forma categoriilor (κατα τα σκεματα της κατεγοριας)
4.fiinţa ca adevăr(ως αληθες)
Sensul unitar al fiinţei se descoperă ca stând tocmai în această multitudine de manifestări ale fiinţei. În faptul de a fi manifestă fiinţa îşi descoperă sensul unitar care este de fapt posibilitate: posibilitatea de a fi înţeleasă în mod diferit.

interesanta aceasta ramura - METAFIZICA; dar oare nu o cream in loc sa o descoperim?

nu stiu sa raspund la intrebarea asta

aceasta denumire de metafizica este doar o notiune creata de oameni pt a explica anumite legi deasupra fizicii pe care omenirea actuala nu le intelege
indiferent ce denumire le-am da ele exista
intelege-ti viata

ms pt raspuns