Astrofizica-Interesant(Sistemul Solar-Istoria descoperirii Sistemului Solar)

Înainte de 1600
Din cele mai vechi timpuri şi până la începutul secolului 17 se ştia că universul e format din doar 8 corpuri:
Pământul
Soarele
Luna
Mercur
Venus
Marte
Jupiter
Saturn
şi în plus stelele "fixe". În Europa, viziunea acceptată era cea Ptolemeică, sistemul având Pământul în centru şi celelalte corpuri rotindu-se în jurul său.
Secolul 17
În 1610 Galileo a îndreptat primul telescop spre cer şi universul a explodat. Până la sfârşitul secolului 17, 9 corpuri noi au fost descoperite şi teoria heliocentrică a lui Copernic a fost acceptată de către toată lumea. Numărul total de corpuri cunoscute a crescut de mai mult de două ori, la 17.
Callisto 1610 Galileo
Europa 1610 Galileo
Ganymede 1610 Galileo
Io 1610 Galileo
Titan 1655 Huygens
Iapetus 1671 Cassini
Rhea 1672 Cassini
Dione 1684 Cassini
Tethys 1684 Cassini
Secolul 18
Doar 5 noi corpuri (fără a include cometele) au fost descoperite în secolul 18 (toate de către William Herschel), crescând astfel numărul lor la 22:
Uranus 1781 Herschel
Oberon 1787 Herschel
Titania 1787 Herschel
Enceladus 1789 Herschel
Mimas 1789 Herschel
Secolul 19
Numărul de corpuri din sistemul solar a crescut dramatic în secolul 19 prin descoperirea de asteroizi (din care 464 erau cunoscuţi în 1899) însă doar 9 corpuri "majore" au fost descoperite. Numărul de corpuri importante a crescut deci la 31 (aproape dublu faţă de secolul 17):
Neptun 1846 Adams, Le Verrier
Triton 1846 Lassell
Hyperion 1848 Bond
Ariel 1851 Lassell
Umbriel 1851 Lassell
Phobos 1877 Hall
Deimos 1877 Hall
Amalthea 1892 Barnard
Phoebe 1898 Pickering
Secolul 20
În secolul 20 au fost descoperite 40 noi corpuri importante (şi mii de comete şi asteroizi) dublând numărul lor la 73 (27 descoperite de misiuni Voyager) :
Himalia 1904 Perrine
Elara 1905 Perrine
Pasiphae 1908 Melotte
Sinope 1914 Nicholson
Pluto 1930 Tombaugh
Carme 1938 Nicholson
Lysithea 1938 Nicholson
Miranda 1948 Kuiper
Nereid 1949 Kuiper
Ananke 1951 Nicholson
Janus 1966 Dollfus
Leda 1974 Kowal
Charon 1978 Christy
Adrastea 1979 Jewitt
Metis 1979 Synnott
Thebe 1979 Synnott
Epimetheus 1980 Walker
Atlas 1980 Terrile
Calypso 1980 Pascu
Helene 1980 Laques
Pandora 1980 Collins
Prometheus 1980 Collins
Telesto 1980 Reitsema
Puck 1985 Voyager 2
Belinda 1986 Voyager 2
Bianca 1986 Voyager 2
Cordelia 1986 Voyager 2
Cressida 1986 Voyager 2
Desdemona 1986 Voyager 2
Juliet 1986 Voyager 2
Ophelia 1986 Voyager 2
Portia 1986 Voyager 2
Rosalind 1986 Voyager 2
Despina 1989 Voyager 2
Galatea 1989 Voyager 2
Larissa 1989 Voyager 2
Naiad 1989 Voyager 2
Proteus 1989 Voyager 2
Thalassa 1989 Voyager 2
Pan 1990 Showalter
Caliban 1997 Gladman
Sycorax 1997 Nicholson
1986 U 10 1999 Karkoschka
Prospero 1999 Holman
Setebos 1999 Kavelaars
Stephano 1999 Gladman
SOARELE
Soarele este o stea - o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care intreg sistemul nostru planetar primeste lumina si caldura. El are diametrul de 1.391.000Km, adica este circa 109 ori mai mare decat Pamantul. Masa soarelui este de 335000 ori masa Pamantului si este de 2*1033gr, ceea ce duce la o densitate de 1.4gr/cm3.
Departarea de la Soare la Pamant este de aproximativ 150.000.000Km si este considerata ca unitate astronomica pentru distante in sisteme planetare.
Energia totala radiata de Soare, pe toate lungimile de unda si in unitatea de timp, se numeste luminozitate solara. Din energia radiata de fotosfera - invelisul solar de la care primim lumina - s-a determinat temperatura Soarelui, care aici este de 6000oK (grade Kelvin sau grade absolute, 273 oK=0oC). Aici materia este in stare de incandescenta iar pentru interiorul Soarelui, din consideratii teoretice, s-a determinat temperatura de circa 20 de milioane grade absolute. Aceasta temperatura uriasa intretine reactiile termonucleare.
Cu ajutorul petelor solare sau utilizand efectul Doppler, se poate pune in evidenta rotatia Soarelui. Observatiile arata ca Soarele se roteste ca un fluid, cu o perioada de 25 de zile la ecuator si de peste 30 de zile la poli. Rotatia se efectueaza in sens direct adica in sens invers acelor ceasornicului, ca si miscarea planetelor pe orbite.
Spre deosebire de Soare, planetele nu au lumina proprie iar stralucirea lor se datoreaza luminii pe care ele o primesc de la Soare si pe care o reflecta.
Nemesis, steaua însoţitoare a Soarelui, 1983

Presupunem că Soarele nu este singur ci are o stea însoţitoare. Să presupunem că ea se mişcă pe o orbită eliptică, distanţa faţă de Soare variind între 90000 a.u. (1,4 ani lumină) şi 20000 a.u. cu o perioadă de 30 milioane de ani. Să mai presupunem că ea este întunecată sau foarte puţin luminoasă, asta pentru că ea nu a fost observată până acum.
Asta ar însemna că odată la 30 milioane de ani această stea virtuală ar trece pe lângă norul Oort(un nor ipotetic format din proto-comete aflat la mare distanţă de Soare). În timpul unei asemenea treceri, proto-cometele din norul Oort ar fi perturbate. Câteva zeci de mii de ani mai târziu, pe Pământ s-ar remarca o creştere dramatică a numărului de comete ce trec prin interiorul sistemului solar. Asta ar duce implicit la creşterea riscului de impact al nucleului cu una dintre aceste comete.
Analizând cu atenţie datele geologice ale Pământului, se pare ca odată la 30 milioane de ani a fost puternic afectată viaţa pe Pământ. Cea mai cunoscută este catastrofa de acum 65 milioane de ani, când au fost "exterminaţi" dinozaurii. Se pare că peste 15 milioane de ani va avea loc o nouă astfel de catastrofă.
Această stea însotiţoare "moartă" a Soarelui a "apărut" în 1985 la "sugestia" lui Daniel P. Whitmire şi John J. Matese, din Universitatea din Louisiana de Sud. A primit numele de Nemesis. O latură ciudată a ipotezei lui Nemesis este că nu există nici un fel de dovadă că există o astfel de stea. Nu trebuie să fie foarte luminoasă sau masivă, o stea mai mică şi mai puţin luminoasă decât Soarele ar fi suficientă, chiar şi un pitic maro sau negru (un corp asemănător unei planete dar insuficient de masiv pentru a arde hidrogenul, asemenea unei stele). Este posibil ca această stea să existe într-unul din cataloagele stelelor întunecate, fără ca cineva să remarce ceva particular, ca de exemplu o mişcare aparentă amplă a stelei faţă de stele mai îndepărtate (paralaxa sa). Dacă va fi găsită, este puţin probabil ca ea să constituie cauza principală a acestor catastrofe ciclice care afectează planeta noastră.
Dar povestea ei este şi o sursă pentru mituri. Dacă un antropolog dintr-o generaţie anterioară ar fi auzit o astfel de instorioară, referindu-se la ea ar fi folosit cu siguranţă cuvinte ca "primitiv" sau "pre-ştiinţific".
"Există un alt Soare pe cer, un Soare Demon pe care nu îl putem vedea. Cu mult timp în urmă, chiar înainte de vremurile străbunicilor, el a atacat Soarele nostru. Cometele s-au prăbuşit şi o armă cumplită s-a abătut pe Pământ. Aproape orice formă de viaţă a fost distrusă. Soarele Demon a mai atacat de numeroase ori şi înainte. Şi va ataca din nou."

De aceea anumiţi oameni de ştiinţă au crezut iniţial că povestea lui Nemesis este o glumă -- un Soare invizibil care atacă Pământul cu comete - sună ca un mit, o poveste fantastică şi doar atât. O doză de scepticism este meritată însă să nu uităm că ne putem înşela singuri. Chiar dacă teoria este speculativă, ea este totuşi demnă de a fi tratată cu atenţie şi seriozitate pentru că ideea centrală este testabilă, odată ce steaua va fi fost găsită.

si treaba cu religia daca nu gresesc, lucifer ingerul cazut (cometa cazuta de la al doilea soare )si interpretarea de atunci din legende ...

foarte interesant!asteptam raspunsul viitorului

karma e viitorul