Sensul Vietii-un subiect fara capat

Este clar că noi nu suntem influenţaţi de „realităţi", ci de opinia
noastră despre realităţi. Certitudinea noastră, mai mare sau mai mică, de a
ne fi formulat opinii care corespund cu realităţile se bazează în întregime,
îndeosebi la copiii lipsiţi de experienţă şi la adulţii antisociali, pe o
experienţă pururea deficitară şi pe inerţia opiniei noastre, succesul
acţiunii noastre corespunzând opiniei respective. Că aceste criterii sunt
adesea suficiente, pentru că raza acţiunii noastre este adesea limitată şi,
de asemenea, pentru că mici eşecuri şi conflicte pot fi rezolvate fără
dificultate sau fără osteneală, cu ajutorul altor persoane, este un lucru
lesne de înţeles şi contribuie la menţinerea durabilă a planului de viaţă o
dată conceput. Numai eşecurile mai mari constrâng la o mai serioasă
meditaţie, care însă nu se dovedeşte fecundă decât la oamenii care
participă laolaltă cu semenii lor la soluţionarea problemelor vieţii şi care
nu urmăresc scopuri personale în direcţia obţinerii superiorităţii.
Ajungem astfel la concluzia că fiecare poartă în sine o „opinie"
despre sine şi despre îndatoririle vieţii. O linie
de viaţă şi o lege de mişcare care îl domină fără ca el să le
înţeleagă, fără ca el să-şi dea seama de ele. Această lege de mişcare îşi are
originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni
automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de
la lumea din afară, fără ca acţiunea să poată fi exprimată printr-o formulă
matematică. Orientarea şi utilizarea cu sens a „instinctelor", a
„impulsiilor", a impresiilor provenite de la lumea din afară şi de la
educaţie reprezintă opera artistică a copilului, care poate fi înţeleasă nu prin prisma „psihologiei posesiunii", ci
prin aceea a „psihologiei utilizării". Tipuri, similitudini, concordanţe
aproximative nu sunt adesea decât găselniţe3 înlesnite de sărăcia
limbajului nostru, pentru că ele nu pot exprima simplu nuanţele existente,
ori sunt consecinţa unei probabilităţi statistice. Constatarea lor nu trebuie
să degenereze în instituirea unei reguli; aceasta nu poate conduce
niciodată la înţelegerea mai aprofundată a cazului individual, ci numai la
iluminarea unui câmp vizual în care cazul individual trebuie să se
regăsească în unicitatea sa. Constatarea unui pronunţat sentiment al
inferiorităţii, de exemplu, încă nu ne spune nimic despre stilul şi
caracteristica unui caz individual, nu mai mult decât referirea la vreo
deficienţă de educaţie sau la situaţia socială. Acestea se manifestă
întotdeauna în diferite forme în comportamentul individului faţă de lumea
exterioară, forme care, datorită interferenţei puterii creatoare a copilului
şi „opiniei" care rezultă din aceasta, au de fiecare dată o amprentă
individuală.